duminică, 15 aprilie 2018

Vasile Vidican despre Orele aspre

                          Vasile Vidican despre Orele aspre în Răsunetul cultural, aprilie, 2018

                                                       ”Răsunetul cultural”

                                                                 

                                                                         Ore de căutare

Așa cum preconizase criticul Horia Gârbea în finalul cronicii sale la „Cartea cu fluturi” a Andrei Hedeș (Editura Limes, 2008), registrul ideatic și stilistic abordat de poetesă nu s-a îmbogățit doar, ci a căpătat în timp profunzime și gravitate. Volumul „Aritmii” (Editura Neuma, 2015) a confirmat spusele criticului și avea să anunțe subtil febrilitatea căutărilor spirituale ale autoarei.
Astfel că volumul „Orele aspre” (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017) continuă cumva firesc traseul creator al Andrei Hedeș, revelând o acutizare a încercărilor de a exprima interioritatea într-o manieră sobră, gravă. Un prim aspect ce trebuie semnalat în cazul acestui volum este așadar esențializarea felului în care poezia redă tribulațiile creatorului. Atent construite, poemele din această carte propun o limpezirea a demersului creator.
Nu aș merge atât de departe încât să scriu despre vreo formă de „maturizare” lirică, dar aș sublinia faptul că în creația sa Andrea Hedeș se vădește a fi o exploratoare a spațiului poetic, o creatoare care cercetează posibilitățile liricii de a reda trăiri spirituale.
Volumul conține trei mari părți: „Zeul cel Blând”, „Trepte”, „Zeul cel crunt”, încununate de o ultimă parte, „El Expolio”, ce conține un singur poem – „Batjocorirea lui Iisus”. Se poate observa că nucleul volumului îl constituie relația umanului cu divinul. Dar perspectiva profund umană, încărcată de o pioșenie bine voalată, fac din versurile acestea pagini de rugăciune și căutare spirituală, un soi de pelerinaj liric ce stă, firește sub zodia căutărilor intense: „Îl caut/ ca unul din mulțime/ privind cu neputință/ chipu-I senin/ înălțat spre Tatăl, sigur de iubirea Sa” (p. 69), ruzultatul căutărilor neputând fi altul decât seninătatea, pacea.
Exceptând trimiterea la pictura lui El Greco, constatăm o îndepărtare voită a livrescului din volumului de față. Cărțile, fie ele și cărți sfinte, „se sfarmă/ de oboseală” iar degetele sfinților „se făinează” la atingerea cărții, pentru ca abia împrăștiată făina aceasta în raiul devenit tot mai mic, „cât să stea Preaînaltul/ într-un picior/ și să citească/ o carte sfântă/ cu coperți din piele/ catifelată/ de trudă”. (pp. 7-8) În alt loc, livrescul se confundă cu existența însăși, cu viața: „Încet/ se dau/ pagini/ la o parte/ răsfoind viața/ filă cu filă/ te vei depărta/ sau te vei așeza/ în carte?” (p. 14) Tot într-o manieră interogativă este constatată nevoia auctorială de a reda în cuvinte inefabilul, de a metamorfoza poezia în rugăciune: „Ce vei scrie acum/ despre îngeri și sfinți/ aici/ în locul tău de rugăciune?/ între pereții înalți ai acestui locaș/ peste care se surpă/ melancolia (...)” (p. 15)
După cum spuneam, perspectiva din care este privită relația omului cu divinul e una a umanului aflat în febrila căutare a echilibrului spiritual. Nu este întâmplătoare așadar redarea aceasta duală, a divinului. Zeul poate fi atât blând, cât și crunt, diferiți suntem noi și stările și incertitudinile noastre.
Iar singurătatea, cu temerile ei devine unul dintre agenții dezechilibrului și al îndepărtării de divin. De aceea, întâlnim versuri în volumul de față în care, cu largi trimiteri la psalmi, „Zeul cel Blând” este invocat ca apărător în fața solitudinii: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta/ și după mulțimea îndurărilor Tale/ șterge singurătatea mea și de însingurarea mea mă curățește/ că singurătatea mea o cunosc/ și însingurarea mea înaintea mea este pururea (...)” (p. 26)
Deosebit de interesant devine în economia volumului acest interludiu cu veleități de pasaj de sine stătător – „Trepte”. Biograficul, cotidianul irumpe în mod surprinzător, înfățișând lectorului viața, minusculele – dar semnificativele! – sale bucurii și interogații esențiale. Nu cred să fie întâmplătoare inserarea unor dialoguri purtate în aparență cu un copil. Inocența devine aici liant, factor important ce dă sens dialogului ce se desfășoară între diferitele părți constitutive ale volumului.
Dacă ar fi să inițiem un scurt excurs de natură psihobiografică, s-ar putea spune că divinitatea și propria maternitate constituie pentru autoare cele două mari aspecte care fac suportabilă „asprimea orelor”: „și ce-ți trebuie ție/ să muncești/ într-atât (...).” (p. 7) Iar volumul de față se dovedește a fi un exercițiu liric de echilibristică spirituală, de împăcare cu sinele, de transpunere în estetic a ceea ce (ne) frământă, versurile devenind pe parcursul lecturii mărturisitoare ale tribulațiilor cititorului însuși.
„Orele aspre” este fără îndoială una dintre cărțile importante de poezie ale anului 2017. Maniera gravă în care poetesa recurge la disecarea interiorității în relația sa cu divinul, felul în care spiritualitatea este transpusă în planul esteticului, irizarea versurilor cu imagini încărcate de semnificații, toate acestea contribuie la conturarea unui volum care se remarcă în spațiul poetic actual.


marți, 10 aprilie 2018

sâmbătă, 24 martie 2018

miercuri, 21 martie 2018

Radu-Ilarion Munteanu despre Orele aspre

                             Radu-Ilarion Munteanu despre Orele aspre pe blog-ul domniei sale

                                                            angajare-prin-contagiune-osmotica








                                                                       Angajare prin contagiune osmotică

               Andrea H. Hedes a debutat in poezie cu un volum premiat de edituta Limes: Cartea cu fluturi. In 2008. trecand peste celelalte actvitati literare cuoscute de public, profesionalizat sau quasi amator, sa notam ca alt volum, Aritmii, publicat in 2015, de data asta la propria editura, infiintata un an mai devreme e, la randul lui, premiat.
N-as putea spune ca volumul prezent, produs tot al editurii Neuma, ce-i apartine, nu mi-a produs inca de la coperta, o senzatie de provocare. Era cat pe ce sa spun “un soc”, dar, pe de o parte, as fi exagerat, e de alta, cunoscand deja in buna masura autoarea, am certitudinea (sic), coerentei neobisnuit de riguuroase. Nimc artificial, totul la locul predeterminat, totul cu sens. Oricat ar fi, uneori, de dificil pentru cititor, sa-l decripteze. Ce anume m-a provocat? Titlul evident. Orele aspre. Primul gand m-a dus la sntagma, nu neaparat uzata, per aspera ad astra. Ca drumul autoarei e orientat cu determinare ad astra, nu mei e un secret pentru nici unul din cititorii ei. Fie cei ai poeziei, fie cei ai textelor critice. Atunci titlul s-ar putea citi drept constiinta, oarecum acuta, a faptului ca, in dezvoltarea pe care i-o urmaresc de doar 6 ani* a sesizat necesitatea unei incordari. A unei poate prime luari la tranta fara rabat a aelui adversar inerent, impersonal, imuabil, pe care cei daruiti cu potentalul – si determinarea – de a ajunge ad astra, il merita ca element provocator.
Identitatea acestui demon – sa-i spunem asa deocamdata – vom incerca a o schita, din piese de puzle ale lecturii.
Un complement suubectiv, un pandant sui generis, al titlului avui sansa de a intalni in paga de garda. Dedicatia, sobra, la limta neutralitatii politicoase, defineste din alta perspectiva oopul: iostaze poetice. Cititor de meserie**, imi iau libertate de a interpreta sintagma neutrala drept o cheie. Pandant, la randu e, al cheii oferite, obiectiv, impersona, de titlu.
Sa puredem. Primul capitol, intitulat Zeul bland, poetizeaza – si tematizeaza – insusi actul trudnic al creatiei. Si insubsidiar, constiinta, cumpuneam acuta a nevoii creatiei. Si remarcabil e ca nu reduce creatia la poezie. Avem voie sa e referim la celelalte laturi ale creatiei autoarei? Incluzand, pe langa bijuterie critice si ce va mai scrie, insasi activittea editoriala? Da, cata vreme textul poetic lasa libera interpretarea cea mai larga.
Singuratatea e rugaciune pe intuneric, clameaza poeta. Dincolo de lectura directa, sintagma ne sugereaza sensul larg, multiplu, in caare foloseste cuvantul singuratate. Si de aici avem o baza de a selecta o sama de cuvinte cu acelasi rol si acelasi rost: simboluri identitare. Carte (ce altceva?), intuneric (ce cuvnt aspru…), oase, mai gaseasca si cititorii altele.
Dialogul perpetuucudivinitatea,remarcat ca atare in voumul precedent, capata, a randul sau, aceeasi mbiguitate fudamentala ce de ea. Si, poate, chiar acel demon ropriu de care spuneam ca e subiectu aanc a volumului. De n-ar fi asa, poezia ar ramane poezie dar cu cel put u pas mai aproape de obisnuit. Drumul parcurs de poezia-poezie, de la dialogul ui Arghezi cu un dumnezeu luat de bracinari care u e altceva decat e, trecand pe la supratrairea exaltata a lui Ioan Alexandru, la aceasta poezie manuitoare de ambiguitati e drumul de la proces verbal la poezie. Portretul poetic al zeului cel Bland e o metapoezie sui generis fata de Vreau sa te pipai si sa urlu – este! Si asta ramene vaalabil indiferet de locutiunile ce- definesc pe interlocutorul mbiguu: Cel Prea Inalt, sau chiar Tatal.
Cel putin asta e perceptia cititorului care sunt.
Al doilea capitol, Trepte, e centrat pe dialogul unei mame cu copilul ei. Nu trebuie sa particularizam, presupunand, automat, mai ales pe baza motoului volumului, ca materia prima ar fi personala. Tocmai respiratia larga a poetei, capacitatea de a extinde sfera semnificatiilor la universal, ne obliga sa admitem ca, fie si daca particularizarea ar avea, eventual, acoperire, ca dialogul poetic e onstructie fictiva. Dar sensul lui nu e decat ilustrarea faptulu ca terenul de luptaal eului poetic al autoarei se extinde pana la limitele naturale ale fiintei sale. Caci dialogul are tensune. Aceeasi tennsiune precum in primul capitol.
In al treile capitol, insusi titlul exliciteaza tensiunea exstentiaala. Poeta se intreaba, sub pretextul adresarii unei privighetori, dece canta. Adica dece scrie. Adversarul ambiguu, divinitate simultan demon personaal, capata nume: Zeul cel Crunt. Eul poetic il improasca cu imprecatia suprema. Tradadu-i lipsa de noblete: Lasule! Dar eul poetic nu e singur pe lume. El isi asuma cuvantul in numele unei solidaritati. A cui? A fiintelor afine. In senss larg, a celor ce au ales lupta ca unic mod decent de existenta: Noi, lepadatii / mancati de vii de singuratate / cantand ne asteptam sfarsitul / noi cei lasati in urma / pe campul de luta al dragostei. Aici poeta nu ne comunica doar asumarea dreptului si capacitatii de a vrbi in numele unei lumi, ci ceva esental campul lutei pe cafre o duce e dragosteaa. Ce altceva? E cartezian.
Poemul “Pentru ce” nu e, in dezvoltarea logica a demersului poetic, decat un ltfel de a spune “Eli, Eli, lama Sabactani?”
iar concluziia logica e lmpede: N exista tara pentru cei invinsi. Perifraza la titu “No country for Old Man”
ultimu capitol, El Expolio, sub titlul singurulu poem, “Batjocorirea lui Isus”, rezuma prn transfugurare intregu demers.
Bref, volumul “Orele aspre” e, ma mult decat o marturusure de credinta, mai mult decaat un autoportret exsistental, o declaaratie de angajare fara echivoc. Pentru ciititor ssi pentru cititori e un npriivilegiu si o sursa de vitalizare si de angajare prin osmoza.

joi, 15 martie 2018

Revista NEUMA nr. 3-4/2018

                      A apărut Revista Neuma, nr 3-4/ 2018. În sumarul celor 100 de pagini: poezie, proză, eseuri, cronici literare, cronici de teatru, film, artă, muzică, sport. Nu ratați ancheta Neuma, cu răspunsurile unor cunoscuți scriitori. Revista poate fi citită on-line la adresa de mai jos, în versiune color cu posibilitatea de zoom la dimensiunea convenabilă. Desigur, va apărea curînd și pe hîrtie. Lectură plăcută!

                                                             Revista NEUMA






marți, 13 martie 2018

Horia Gârbea despre Orele aspre în Revista Luceafărul de Dimineață

                         În nr.11/2017 al Revistei Luceafărul de Dimineață, la pagina 30, puteți citi cronica domnului Horia Gârbea la Orele aspre (NEUMA, 2017, poezie):

                                                          Luceafărul de Dimineață





                                                      Orele astrale


Satisfacția cronicarului literar, chiar dacă nu are orgoliul de a se intitula critic, este că previziunile sale privind un autor, unul aflat la începutul carierei, se împlinesc. Cu atît mai mult se bucură dacă ele, pozitive fiind, sînt chiar depășite de impetuosul debutant de-atunci.
De aceea am citit cu deosebită mulțumire noul volum semnat de Andrea H. Hedeș, Orele aspre (Editura Neuma). Am scris despre volumele sale anterioare: Cartea cu fluturi (2009, Ed. Limes) și Aritmii (2015, Ed. Neuma). Am remarcat în recenzia la Aritmii evoluția demnă de toată lauda a unei debutante cu talent și spirit ludic către o poezie profundă, de o mare limpezime totuși, construită cu atenție și atingînd adesea excelența. Cu Orele aspre, Andrea H. Hedeș se situează, și foarte repede după apariția celei de-a doua cărți, la un nivel încă și mai înalt. „Trăirile și aspirațiile spirituale” la care se referă Dan Cristea pe ultima copertă a volumului actual sînt încă mai acute, mai emoționante pentru cititor.
O cronică la o carte de poezie trebuie în principiu să adopte drept cale de argumentare citatul semnificativ. În cazul Orelor aspre, lucrul acesta este dificil. Toate versurile construiesc un mecanism complex și coerent care funcționează într-un angrenaj perfect al părților. Nu e nicidecum posibilă demontarea sa, precum la acele jucării care, după remontare, funcționează la fel, deși au rămas pe dinafară încă o mînă de piese.
Orele aspre, ca și Aritmii de altfel, dar la o densitate mult mai mare, este un poem unic, în patru părți perfect articula te. Și Aritmiile erau concepute tot în patru secvențe poziționate cu un puternic simț dramatic. De altfel ciclurile lirice sînt numerotate de la I la IV, ceea ce arată, indiscutabil, intenția autoarei de determina cititorul să le parcurgă precum pe niște „capitole” ale unui text unitar.
În recentul volum, textul cel mai important este plasat ultimul. Capitolul final, El Expolio, cuprinde un singur text: Batjocorirea lui Iisus. Aceasta după ce primele trei capitole formau un triptic cu două aripi simetrice, intitulate în opoziție: Zeul cel Blând și Zeul cel Crunt, ținînd între ele miezul intitulat Trepte, veritabilă icoană a Maternității. Deasupra celor trei, El Expolio conturează o boltă. Trimiterea este evidentă: la marele tablou al lui Domenikos Theotokopulos zis El Greco, care se află în catedrala Sf. Maria din Toledo. Pictura, realizată între 1577 și 1579 a fost restaurată în urmă cu cîțiva ani la Muzeul Prado și i s-a redat strălucirea. În poemul său, Andrea H. Hedeș dă și ea, cu mijloacele poeziei, strălucire unei teme ilustre și unei tratări nu mai puțin celebre. Ca și El Greco,  ea ni-l portretizează pe Iisus omul, nu ipostaza lui Dumnezeu, injuriat de alți oameni, pășind din greșeală-n greșeală fără ca nicio haină/  țesută din îmbujoratele roze/  ale slavei să-l mai poată acoperi. Într-un mod de o mare subtilitate și totodată de o exemplară simplitate, eul liric, care se destăinuie la persoana întîi, ca martor la acel moment al Calvarului, se suprapune și se confundă cu personajul descris preluîndu-I umilirea și toate trăirile ca fiind și ale sale, așa cum iluminații primesc – în transa lor – stigmatele Mîntuitorului.
Singur acest poem final ar fi suficient pentru a o situa pe Andrea H. Hedeș pe raftul de onoare al poeziei contemporane. Dar și celelalte cicluri cuprind părți memorabile ale acestui unic poem intitulat Orele aspre. Deși este un volum în care simțirea religioasă, mai corect spus spirituală, este o constantă, textul nu este unul mistic. Acest mod de a percepe lumea, printr-un filtru de credință și îndoială nu a mai fost practicat, din cîte știu în poezia noastră decît într-un singur caz: cel al lui Tudor Arghezi. După ce am parcurs o dată Orele aspre, am ținut să citesc, înainte de necesara recitire, nu poemele lui Arghezi, ci eseul Marele Alpha, în care Alexandru George explică influența esențială a misticii creștine în modul în care Arghezi se distanțează de ea, făurindu-și propriul mod, necanonic, de raportare la divin. Experiența poetei Andrea H. Hedeș este de aceeași factură. Diferența e de vîrstă poetică și de mijloace. Arghezi mizează pe complicația sintactică și de limbajul „pieziș”, „pe dedesubt”. Andrea H. Hedeș este de o simplitate și sobrietate aproape totale, despodobind limbajul și esențializînd textul pînă la lapidar.
Cu Orele aspre Andrea H. Hedeș atinge un moment de vîrf nu doar pentru cariera ei ci, sînt absolut sigur, al poeziei ultimilor ani.